prin Anoston curg doua fluvii: fluviul bucuriei si fluviul tristetii, pe malurile carora cresc niste arbori de marimea unui platan inalt; pomii care cresc in lungul fluviului tristetii dau fructe inzestrate cu aceasta insusire:cine le mananca incepe numaidecat sa planga si isi va petrece in lacrimi tot restul vietii, pana cand va muri; in schimb cei ce cresc pe malul fluviului bucuriei dau cu totul altfel de roade: cel care le-a gustat se desparte de dorintele ce le-a avut mai inainte si, de i-a placut ceva, uita ce anume i-a placut, curand incepe sa intinereasca si isi traieste din nou anii scursi demult. lepadand varsta batranetii, el intra in floarea varstei, apoi ajunge tanar, se preface in adolescent, in copil si in cele din urma inceteaza cu totul sa mai existe- o poveste culeasa de kernbach dintr-o scriere antica.
care sunt fructele acestea care ne distrug viata si deschid poarta tristetii? e posibil ca primul plans sa ne insoteasca pana la sfrsitul vietii? altfel spus, e posibil ca, dupa ce plangem pentru prima oara, sa incetam sa mai fim fericiti?
pe de alta parte, bucuria se masoara intr-un timp relativ, reversibil? omul alege sacrificiul de sine pentru a-si retrai viata? se anuleaza ca individ, doar pentru a fi fericit?
nu stiu daca este o abordare buna, dar este singura care se iveste pe moment. ma gandesc la sacrificul parintilor, pentru bucuria copiilor...sa fie roadele pomilor de pe fluviul bucuriei roadele pantecelor noastre? nu, sunt sigura ca nu...trebuie sa fie tot o explicatie filosofica...oricum, acest mit imi aminteste de paradisul meu pierdut. de fapt, imi arata inca o data ca omul nu se asteapta ca viitorul sa il lumineze, stie ca drumul o sa fie tot mai greu. pe parcursul vietii, odata cu scurgerea anilor, asteptrile scad. in schimb, are trecutul, sau un anumit moment al trecutului, ca reper al fericirii depline. timpul reversibil ii permite sa se intoarca pentru a retrai totul. se spune ca atunci cand murim, avem ocazia de a ne revedea viata. sa fie acesta pretul mortii? ceva de genul: gata, ai fost iar copil, adolescent, tanar, acum e timpul saa mori...?
aberatii sau nu, miturile ne invata cum sa ne traim viata...trebuie doar sa le decodificam.
care sunt fructele acestea care ne distrug viata si deschid poarta tristetii? e posibil ca primul plans sa ne insoteasca pana la sfrsitul vietii? altfel spus, e posibil ca, dupa ce plangem pentru prima oara, sa incetam sa mai fim fericiti?
pe de alta parte, bucuria se masoara intr-un timp relativ, reversibil? omul alege sacrificiul de sine pentru a-si retrai viata? se anuleaza ca individ, doar pentru a fi fericit?
nu stiu daca este o abordare buna, dar este singura care se iveste pe moment. ma gandesc la sacrificul parintilor, pentru bucuria copiilor...sa fie roadele pomilor de pe fluviul bucuriei roadele pantecelor noastre? nu, sunt sigura ca nu...trebuie sa fie tot o explicatie filosofica...oricum, acest mit imi aminteste de paradisul meu pierdut. de fapt, imi arata inca o data ca omul nu se asteapta ca viitorul sa il lumineze, stie ca drumul o sa fie tot mai greu. pe parcursul vietii, odata cu scurgerea anilor, asteptrile scad. in schimb, are trecutul, sau un anumit moment al trecutului, ca reper al fericirii depline. timpul reversibil ii permite sa se intoarca pentru a retrai totul. se spune ca atunci cand murim, avem ocazia de a ne revedea viata. sa fie acesta pretul mortii? ceva de genul: gata, ai fost iar copil, adolescent, tanar, acum e timpul saa mori...?
aberatii sau nu, miturile ne invata cum sa ne traim viata...trebuie doar sa le decodificam.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu