Imi amintesc. Imi amintesc de poza picioarelor mele oligofrene. Si de oala cu bani. E o poza facuta intr-o dimineata de iunie, inainte sa plec la mare. Aveam banii pregatiti pentru cele sase-sapte zile pe care le ravneam deja de cateva luni, din ziua in care Adina mi-a trimis un mesaj in timpul unui curs si mi-a spus ca ii este dor de mare. In ultima vreme, de cate ori imi amintesc, imi vine sa plang. Ma transform intr-un emo cu mari sanse sa devina actor.
Emo. Prima oara cand am auzit termenul eram in drum spre Campina, incercam cred sa iesim din Ploiesti pe urmele unei masini de Prahova. Mergeam sa filmam intr-o parcare. Aveam de toate, gratie precautilor. Aveam catuse, camera si oameni. Si frigul de partea noastra.:).

Psycho trailer (Alfred Hitchcock)

am revazut acum cateva zile psycho, de hitchcock, cu a prietena care considera regia filmului "fara defect". pe mine m-a vrajit. orchestra lui bernhard hermann, regia lui hitchcock, scenariul extraordinar scris, in cele mai mici detalii, precaut, cu indicatii precise.

The picture you must see from the beginning, or not at all, for no one will be seated after the start of...ni se spune la sfarsitul trailer-ului. Un trailer cum nu ma asteptam sa vad. As vrea daor sa adaug ca personajul principal avea o pasiune pentru pasarile impaiate. Si ca marion CRANE se cazeaza la motelul nepotrivit. Urmariti! Este fantastic.

A! Sa nu uit...Daca tot vorbesc de marion. A castigat BAFTA! Incredibila Marion Cotillard.

timp de cateva secunde mi-au tremurat picioarele si a trebuit sa ma asez pe scaun. am citit numerele castigatoare la loto. data trecuta ma gandeam cat de emotionata as fi sa aud ca premiul a fost castigat de un bucurestean. m-as fi apropiat cel mai mult de castig in felul acesta. insa azi, cand am citit ca premiul cel mare a fost castigat de un bucurestean, care a jucat biletul castigator in sectorul doi, la agentia de pe mihai bravu, duminica dupa-amiaza, am tremurat. acolo fusesem si eu azi, duminica dupa-masa, sa imi incerc norocul. am apasat butonul de continuare al articolului si am vazut primele doua numere care se potriveau...si urmatoarele patru care...erau cu totul altele. biletul a fost jucat cu o jumatate de ora, 45 de minute inaintea mea...

mai mult de atat nu am cum sa ma aproprii.

acum cateva seri imi inota prin zeama creierului stors( de la atatia nervi din cauza scolii) un nume de personaj, pe care nu stiam in ce opera sa-l includ. Laura. Oscilam...Morometii, Ion, ceva recent? In orice caz, stiam ceva despre personajul meu:plecase intr-o calatorie, cu proaspatul sot. Si stiam ca inainte sa plece isi luase la revedere de la parinti, intr-o gospodarie ce semana foarte bine cu casa invatatoarei din singurul sat pe care il cunosc. Atunci cand citesc, trec peste descrierile gospodariilor si asociez imaginea, fara voie, cu casele din satul meu.

Laura isi saruta parintii intr-o curte larga, pe care o vedeam intotdeauna dintr-un unghi inalt, indepartat, putin lateral, care imi permitea o oarecare vedere spre strada. Asa ca i-am lasat sa se imbratiseze, sa planga si sa ofteze si am mars usor pana la poarta rosiatica de tabla. M-am ridicat pe varful picioarelor, iar prin crapatura figurinelor din fier, l-am vazut pe ulita plimbandu-se agale pe Ion. Acum stiu cine e Laura.

Am evitat sa mai scriu pentru ca in mintea mea locul asta insemna amintirea unei vacante. Dar poate fi mai mult.

Astazi s-a terminat un curs care mie mi-a fost extrem de drag. Ma duceam in fiecare miercuri sa invat ca scrisul este un cadou pe care ti-l faci atunci cand vrei sa te alinti, dar pe care il poti foarte usor oferi in dar cititorilor tai. Am invatat ca povestea ta e povestea multora, sparta si imprastiata in bucatele de viata care construiesc mereu un alt puzzle. Cand vezi ca piesele se unesc, ca imaginea prinde forma, poti sa si plangi. Unii au plans, nu? Astept si eu momentul. Am primit ceea ce cautam: sfaturi, incredere, sperante, multe texte care te cutremura si, daca viata se tese in directia pe care o doresc, multi prieteni. Imi va fi dor de ei...si acum, cand ascult piesele pe care Cristi ni le-a pus pe un cd, imi amintesc de fiecare...si zambesc inauntru cu cel mai larg si pur suras. Imi amintesc cum am venit entuziasmata dupa primele ore si cum am ascultat pofticios Ira Glass, cum am vazut Shattered Glass si cum am tresarit la cuvintele articolelor fantastice, care,pana atunci nu stiam ca s-au scris.
Si ahh, asa e Cristi, melodiile astea, ascultate la rand, sunt intr-un fel...cand a trecut? si cand mai vine? momentul in viata in care esti unde trebuie la momentul in care trebuie...
Pa Cristi, Miruna, Gabi, Alexandra, Cristi, Jo, Roxana, Ionut, Bogdan, Cami, Simina, Iulian, Cristina. Si pe curand!

cand eram mai mica imi venea intotdeauna sa plang in prima zi de scoala dupa o vacanta. Nu stiu de ce...plecam din locul ala calduros, prietenos, pupacios, comod si jucaus ca sa ajung in clasa rece, cu colegi ce trebuiau redescoperiti, mancare pe bani si sculat cu noaptea-n cap.
Acum e mai rau. acum am aceeasi senzatie cu o zi inainte sa incep scoala. de fapt, nu scoala ma preocupa. se intelege. ci bucurestiul. plecatul. frigul. singuratatea. si mi se uda ochii cand ma gandesc ca mai am doar o zi in care pot vorbi cu mami, imi pot chinui cainele, pot bea ness cu lapte, pot dormi in patul cald si moale al bunicii, ma pot juca in cartier, sau pot face poze pentru paste cu tati. doar o zi. am lasat pentru ultima zi atatea si ma simt uitata intr-un minut alunecos al unei ore pierdute intr-o noapte oarecare. ma mai intorc? simtiti? e intrebarea mea. e teama mea. e un regret.