Astazi sunt recunoscatoare. Recunoscatoare pentru aceasta zi traita. Traita in plus. In plus fata de altii...
Ieri noapte a murit un baiat de varsta mea, coleg de generatie, vecin de cartier. A murit conducand. Imi pare rau, cum in cuvinte e greu sa exprimi, pentru el si pentru toti cei care l-au iubit. Este un moment crunt care nu se realizeaza decat dupa ce treci prin ceva asemanator sau decat atunci cand se cunoaste decedatul. In momentul acesta sunt cu o zi mai lucida decat eram ieri, o zi pe care nu o sa o uit. Este ziua in care am aflat ca nu conduc nimic, ca nu sunt stapana decat poate pe gandurile mele...si-atat..in nici un caz pe viata. Si cine va stii vreodata ca eu mi-am stapanit gandurile? Nimeni. Cu adevarat nimeni. La varsta asta, la 20 de ani, gandurile se materializeaza greu si sunt precare, notate cu 4 pe o scara de 1 la 10 a maturizarii. De ce resimt aceasta zi? Pentru ca, intr-un fel sau altul, stiu ca eram la fel cu Adi. A terminat un an de facultate. Stiu cum isi conduce gandurile un copil de 20 de ani. Stiu si ca vrea, doreste si aspira la mai mult. La mult mai mult. Si imi vine greu sa cred ca visurile lui s-au oprit aici. Ale noastre cat vor mai trai? Azi vad si constientizez ca asa ceva se intampla. Si se va intampla si cu mine. De azi, inteleg ca e posibil. Sa nu va mire daca o sa va spun, atunci cand vorbesc cu voi: ce bine ca mai traiesti...ma temeam. De azi s-a instalat si aceasta frica, care se va ingramadi alaturi de celelate angoase, mai mici sau mai mari, dar care sunt inspaimantatoare pentru ca au un nume. De azi imi este frica sa nu mor.