luni, 17 decembrie 2007

am luat vacanta...aproximativ :)
primul post: titanic.
Un film pe care l-am vazut de 50 de ori. Si nu am nici un motiv sa exagerez. Trebuie sa fie asa...este filmul pe care l-am vazut prima oara in sala de cinema, pe care l-am iubit de la inceput. cadn am venit acasa in ziua aia am ascultat celine dion pana seara tarziu. si mi-am imaginat o alta poveste. titanic inseamna pentru mine mai mult decat orice alt film. pentru ca titanic are o poveste...si se insira asa:

eram mica si vazusem in viata mea un singur film la cinema-lumina zile(daylight), tradus straniu "panica in tunel"- cu parintii la mare la cinema albatros. imi amintesc ca eram afara la joaca cand am auzit-o prima oara pe adina, o fata mai mare si deci,demna de ascultat si de bagat in seama, spunand ca de-abia asteapta sa mearga la titanic. aveam doua motive sa nu ma intereseze:1, probabil ca nu aveam cum sa ajung din moment ce nici nu stiam cum arata cinematograful nostru pe dinauntru; 2 numele filmului tesea in mintea mea imaginea grotesca a unui film despre viitor, cu titani si extraterestrii
Am fost intr-o dupa-amiaza la film cu mama mea. si voi simti mereu mirosul acelei zile. atunci, am plecat pe la iesirea de incendiu. atata lume era...de curnad, cand am facut un articol depsre cinematografele locale, administratorul nici nu a stat sa se gandeasca la numele filmului cu cele mai mari incasari. era clar nu doar pentru el, pentru mine sau pentru angajatii de-acolo, ci pentru tot orasul, pentru toti cei care au stat zile la rand la coada pentru bilete ca sa vada...titanicul.
stiti replica: titanic was called the ship of dreams. and it was, it really was...

apoi am venit acasa si am asteptat. nu stiu daca m-am mai bucurat de vreun cadou in viata mea asa cum m-am bucurat cand am primit caseta video cu titanicul. nu am vazut decat prima parte in noaptea aceea si am visat-o pe cea de-a doua. m-am trezit la sapte doar ca sa apuc sa vad continuarea inainte sa plec la scoala. asa a inceput...am facut sedinte speciale de vizionare. intr-o zi cu mamaie, intr-o zi cu tataie...daca mai prindeam persoane care nu il vazusera, eu eram oricand disponibila sa il revad...si tot asa pana cand am facut de vreo 25-30 de vizionari. cand veneam de la scoala dadeam play din instinct...filmul asta ma hranea, ma adapa :), ma completa...
de-atunci, ma uit in fiecare an la film.si plang, fara motiv, dar plang. ce s-a schimbta? am descoperit ca actorii joaca mai prost decat imi aminteam. si ca replicile sunt prostesc de amuzante. ca gradul de credibilitate se pastreaza undeva in zona absurdului...
dar si acum, spre final, am speranta ca se va termina altfel. sper ca vasul sa ocoleasca ghetarul la timp, ca barcile sa se intoarca...ca jack dawson sa nu moara in mijlocul atlanticului, ca rose sa mai traiasca pentru a-si povesti restul vietii pentru nasatulii ca mine, care uita de ei in mijlocul unei povesti de basm...
HE EXISTS NOW ONLY IN MY MEMORY...pentru ca pentru mine, titanic inseamna aproape 10 ani de povesti...de amintiri. cand il vad, ma topesc.
ultima scena: lumea aplaudand. ultimul:capitanul. apoi cerul...asta imi doresc si eu. se intelege, nu? :)

2 comentarii:

Iulia spunea...

Empatie totala, inclusiv vizionarea aia de la cinema. Se intelege de catre mine :), dar stii asta deja.

brash spunea...

Bogatii si dreptul lor nedrept la viata, pielea lui Rose, portretul, dansul,zgomotul apei,lumina din sala de mese, culminand cu scena la care faceam ochii mari si plangeam cel mai tare: aceea in care orchestra continua sa cante.