acum cateva seri imi inota prin zeama creierului stors( de la atatia nervi din cauza scolii) un nume de personaj, pe care nu stiam in ce opera sa-l includ. Laura. Oscilam...Morometii, Ion, ceva recent? In orice caz, stiam ceva despre personajul meu:plecase intr-o calatorie, cu proaspatul sot. Si stiam ca inainte sa plece isi luase la revedere de la parinti, intr-o gospodarie ce semana foarte bine cu casa invatatoarei din singurul sat pe care il cunosc. Atunci cand citesc, trec peste descrierile gospodariilor si asociez imaginea, fara voie, cu casele din satul meu.

Laura isi saruta parintii intr-o curte larga, pe care o vedeam intotdeauna dintr-un unghi inalt, indepartat, putin lateral, care imi permitea o oarecare vedere spre strada. Asa ca i-am lasat sa se imbratiseze, sa planga si sa ofteze si am mars usor pana la poarta rosiatica de tabla. M-am ridicat pe varful picioarelor, iar prin crapatura figurinelor din fier, l-am vazut pe ulita plimbandu-se agale pe Ion. Acum stiu cine e Laura.