am trait o moarte. am sperat intr-o inviere. am crezut nebuneste. am sovait...si am pierdut........
bunicul meu a murit. a murit nu ieri, pentru ca amintirea a reusit parca in 5 ani sa se mai estompeze. a murit alaltaieri. imi amintesc totul ca si cum ar fi fost...alaltaieri.asa ca am trait o moarte. prima de care ma temeam. si care s-a intamplat. cand am aflat m-am prabusit la pamant. si am incetat sa mai respir.
am sperat intr-o inviere. am sunat la tara. mi s-a confirmat. am cazut in genunchi. si m-am rugat. creadeam in Lazar. am sovait. m-am indoit de minuni. si am pierdut. seara l-am visat. in vis fusese doar un vis. dimineata speranta disparuse.
am scris acum cativa ani despre paradisul meu pierdut. despre copilarie. nu despre perioada in sine, caci insusi conceptul mi se pare cliseatic. mai ales ca atunci visam sa fiu ca acum. nu, nu la copilul Sandra. ci la tot ceea ce stiam ca am. de cand eram mica am stiut ca viata mea era perfecta. am stiut ca am totul atunci cand intr-adevar aveam totul. toate persoanele iubite erau langa mine. atunci eram eu copil. si acela a fost paradisul meu.
cred ca au trecut 9-10 ani de-atunci. imi amintesc o amintire. eram la tara. si stateam cu tataie si cu inca un batran. ei radeau. vorbeau si radeau. bateau in cuie niste rafturi. acum sunt amandoi morti. nimeni nu le va cunoaste vorbele. de cate ori vad rafturile ma cutremur................avem in urma o omenire muta...care a vorbit si care a ras...dar care nu mai este...
te iubesc tataie.