sunt pudica. multi imi spun. dar nu asa cum cred ceilalti. rusinea nu imi este provocata doar de complexele trupului, ci si de cele ale spiritului, ale inteligentei, de ce nu? pana la urma, cred ca sunt un exponent. nu al tinerilor cititi ai generatiei mele, informati si capabili, ci un exponent just al tinerilor mediocri. pana acum. dar viata continua...

din nou privesc cuvinte "paleriene"

"Intr-o vreme ma batea gandul sa scriu un roman cu un singur personaj care strabatea un desert ducand in spate o usa. La fiecare popas aseza usa in picioare si o deschidea vrand sa vada ce e dincolo de ea. Si de fiecare data vedea altceva." ( O. Paler).
dap, mi-a revenit obsesia de paler. incetul cu incetul si-a facut loc prin stramtura portii trase. curand va veni la tg-jiu Daniel Cristea-Enache, cel care a stat pana in ultimele clipe ale scriitorului pentru a inregistra gandurile sincere, serioase, eroice...ale unui "lup singuratic". cand am aflat de aparita cartii sale, "convorbiri cu OCTAVIAN PALER", nu am putut sa-mi infrang impulsul de a-l considera un oportunist, care a profitat de sanatatea subreda si de slabiciunea trupeasca a unui om ce avea curand sa nu mai fie...pentru a scoate o carte de un succes incontestabil. acum citesc cartea. sunt la a 50-a pagina...si sper ca pe parcurs sa-mi schimb parerea. deja am inceput. am fost invitata de fosta diriginta de a sta pe scena alaturi de acest critic...si de a vorbi, din nou, despre paler. regretul meu? o mare Absenta.........................

in between

anotimpuri. imaginea des intalnita a unui copac: inflorit, infrunzit, cu frunze galbene si plin de zapada pe ramuri. niciodata cu crengile goale, arse, uscate. de fapt, cred ca asta este postura, privita sceptic, bineinteles, a oricarui copac. gol, singur, urat. nu imaginea mulata utopic pe scheletul unui anotimp. ce se intampla cu momentele " in between" , de trecere, de tranzitie? sunt frumoase...inmugurirea, verdele crud de sfarsit de primavara, covorul de frunze moarte...si urate. cred ca asa e si cu viata. cat timp am trait cu adevarat starea euforica prin care ne caracterizam copilaria, tineretea...? sau mai stiu eu...casnicia, maternitatea, viata la 20 de ani, anii de liceu, studentia( aleatorie insiruire, stiu). deseori, expresia "ce vremuri!!!" isi are locul binemeritat. dar nu tot timpul. preferam sa uitam ca, copacul mai e si uscat.fara zapada. fara frunfe. fara flori. doar uscat. la fel cum preferam sa uitam regretele. pentru ca regretele sunt la mijloc..."in between".

am fost la mare cu parintii. a fost mai mult o perioada de relaxare. am mai scapat si eu de cearcane...la ora 22 dormeam dusa...in rest, marea foarte, foarte calda, ciorba :))- dar cine zice ca asta e ceva rau???- si soare cat cuprinde...de fapt, am fost la mare pentru mare, ceea ce nu pot spune ca m-a deranjat, chiar dimpotriva...am citit reviste din categoria "maichia" ( sper ca asa se scrie) ce inseamna asta? :))) pai, trebuie sa spun ca bahmuteanca are o revista saptamanala care se numeste Zau. maichia si zau, am analizat eu cu silvia mai demult, insemna cam acelasi lucru ( nu? parca asa)...deci reviste de scandal. aia au o problema...toata lumea, dupa sursele lor, isi pune silicoane la bacau :)))...

cand eram mai mica nu recunosteam diferentele dintre oameni, iar acum le simt, le vad si le aud. cred ca cea mai puternica este combinatia de trei, dar si luate cate doua imi spun ceva...de exemplu, pot sa aud prostia, dar sa vad prosperitatea...sau sa vad saracia, dar sa aud ratiunea...in prima zi am auzit-o pe una de 18 ani care ii povestea unui strain de 50 ca in romania older men only like younger girls...si ca older la ea insemna like 40, 50...iar saracu' om, care clar avea 50 de ani, asculta si se minuna de inconstienta fetei, care accepta fara probleme sa vorbeasca si ea cu un older man, "just for the sake of money"

Poveste.....

Cuiul singuratic inota prin desert. La un moment dat, vede un semafor si se opreste. Si cum statea el la semafor, ii cade in brate o sticla cu un biletel inauntru...(continuati)
Pe biletel, cateva vorbe : ”Vrei sa fii cret? La a doua intersectie fa la dreapta’’. Mai inoata el putin , ajunge la un alt semafor si opreste.Si cum statea el la semafor , ii cade in brate o alta sticla cu un biletel inauntru. La fel : «Vrei sa fii cret ? La prima intersectie fa la dreapta ». Ajunge cuiul la al treilea semafor si face la dreapta. Pe o duna inalta, vede un afis pe un pikamer : « Nou ! Facem permanent ». Intra. Dupa cateva minute, cuiul se onduleaza tot si devine un surub de toate frumusetea…Si pleaca sa agate piulite.

Ce ai scrie pe pancarta unui cersetor invalid din Piata Romana?

Imi imaginez o poza cu un scaun cu rotile lipita pe pancarta, sub care sa scrie: Viitorul suna bine :)

Mi-am amintit de povestile mele...cat de mult mi-a placut ideea pe care am gasit-o si cat de sigura am fost pe ea...am aplicat la un fel de concurs de publicitate si am fost respinsa...dar cred ca in viata conteaza sa nu fi tu dezamagit de tine, in nici un caz refuzul altora...mie imi plac :)

ganduri de demult :)

Lectie pentru naivi
In Romania pe care o cunosc eu se practica politica buzunarului si prostirea cetateanului. Prostirea prostimii, de ce nu ? Psihologia maselor este adanc studiata si aplicata pe terenul fertil al tarisoarei noastre. Daca intelegem ca liderii politici, actuali sau aspiranti, « calaresc » discursuri demagogice si au in continuare( Caragiale inca traieste !) succes , putem intelege orice. Minciuna nu este doar rostita, ci si servita zi de zi romanului naiv, credul, neputincios, in cele mai banale forme. Si , cel mai grav, este acceptata, trecuta cu vederea, la fel ca promisiunile desarte ale politicianului. Pana la urma, mentalitatea noastra poarta toata vina, nu bietii manipulatori care doar, repet… prostesc prostimea.
« Cand se vor invata romanii minte sa nu mai foloseasca trenurile ? Este incredibil, inca doua ore intarziere…doua ore. » scriam pe coperta unei carti intr-o dimineata galagioasa in compartimentul unui tren. Intamplarea, deloc neobisnuita, devenise pentru mine un ritual. De fapt, la ce te poti astepta atunci cand pe bilet scrie ora de plecare din statie 6 : 53 si el pleaca la 8 si jumatate ? As fi ajuns cu usurinta la acceleratul de la ora 5 jumatate, care se formeaza in orasul meu ,pleaca direct si ajunge neintarziat. As fi ajuns, bineinteles, daca nu as fi consultat « Mersul trenurilor » postat pe Internet cu ‘scopul’ clar de a dezinforma, inca o data, naivii care au incredere . Trenul a plecat la si un sfert, iar mie nu mi-a ramas decat un zambet tamp pe o fata dezgustata.
Am spus o dimineata galagioasa pentru ca o doamna de vreo 50 de ani aproape ca plangea in compartiment din cauza intarzierii. Povestea ei…destul de simpla :la ora 13 si ceva avea legatura cu Constanta si trenul, cum altfel ?!, avea sa ajunga de-abia la 14. Femeia incercase sa-si recupereze banii sau sa-si schimbe biletul inca de la plecare, cand a constientizat intarzierea, dar, fara noroc. Cunosteam foarte bine raspunsul operatoarei : « Nu se mai poate doamna,…sistemul « .Bun. Este de inteles. Nu este posibil. Dar nu tot sistemul ar trebui sa asigure punctualitatea ?
Femeia era ingrozita de alternativa sumbra pe care o avea : sa astepte pana pe la 19 , singura, cu bagaje, in Bucuresti, urmatorul tren spre Constanta. Din fericire, sistemul permite stampilarea biletului si schimbarea acestuia. Dar nu astfel este respectat dreptul nostru. De la inceput, dumneaei isi putea recupera banii si putea alege un alt mijloc de transport, cu care sa ajunga la ora dorita.
In ziua de azi nici nu faci economii daca mergi cu trenul. Nu stiu cum era pe vremuri, dar acum este de neindurat .Si totusi, romanii indura. Scrasnesc din dinti, unii au ochii inlacrimati, altii cu gura mai sloboda, dar indura. Cine isi bate joc de noi in felul acesta ? Spuneti-ne si noua …si de ce ? Pentru ce ? Ca poate intelegem. Asa suntem noi, ca neam, pare-mi-se, mai naivi, mai creduli. Ne complacem in saracia noastra pentru bogatia altuia. Romanul stie multe, intelege multe, dar nu face nimic. « De ce sa fim noi linistiti ? Mai bine sa avem probleme. Ca asa ne-am invatat. » exclama un batranel Sau…asa ne-au invatat. Pe geam, panorama este crunta. Gunoi in statii, gunoi pe camp, gunoi in paduri. Urat. Totul este urat la noi.
Rapid international. Clasa a doua. Sase locuri in compartiment. Conditii omenesti, spre deosebire de acceleratul de 5 si un sfert. Acolo e groaznic. Opt locuri, opt oameni, opt mirosuri diferite.Asta daca nu intra in calcul si mirosul de pe hol, inmiresmat profund de cele doua toalete din capete. Pana la urma, in miez de noapte , decizi : trai de caine si « devreme » in statie sau conditii decente si ochi bulbucati. Dle Orban, dvs ce-ati alege ? Si sa nu ne spuneti clasa intai. Clasa intai nu ne-o permitem.

"Dupa aceea Brain pluti mai departe. curand zari o insula unde o mare multime de oameni radea in hohote cu gura pana la urechi. se uitau cu totii l brain si la insotitorii lui, fara a inceta sa rada ca sa poata vorbi. radeau neintrerupt, uitandu-se drept in fata navigatorilor. brain trimise pe insula un om dintre ai sai, iar acela se si alatura numaidecat gloatei si incepu sa rada si el, uitandu-se la navigatori.brain ocoli toata insula de mai multe ori, si de fiecare data, plutind pe langa omul acela, ai sai cautau sa intre in vorba cu el, insa el nu dorea sa intre in vorba cu ei si nu facea decat sa priveasca drept in fata si sa rada in hohote. numele acelei insule este insula bucuriei"-saga Imram Brain maic Febail. kernbach face o asemanare intre miturile celtilor si mitul de obarsie greaca despre Insula Fericitilor.

mi-au placut mereu povestile. si istoria. cunoscuta si necunoscuta. reala si fantastica. masurabila si nemasurabila. miturile ma fascineaza. nu doar povestea in sine, cat faptul ca se aseamana intre ele...desi apartin unor popoare diferite, despartite nu doar prin distante de netrecut, cat si prin milenii de existenta...indienii, celtii, getii, egiptenii, chinezii, grecii, asirienii, babilonienii, sumerienii...au mituri care se inrudesc. cum e posibil? cum e posibil ca unele constructii sau cunostiinte astronomice, medicale...sa se asemene asa? o domnisoara profesoara :)))) de istorie a sugerat ipoteza unor extraterestrii. nu mi-a venit sa cred ca aud asta din gura ei. am ajuns acasa si i-am povestit lu' tati. om cu capul pe umeri. raspunsul m-a socat: cum altfel iti poti explica?...hmm, nu stiu.

astazi o prietena cu care am f f f multe in comun mi-a spus ca ii place sa citeasca din cand in cand ce scriu. mi-ar placea si mie sa citesc ce scrie ea :) cori, inscrie-te...comenteaza...cum iti explici???

Timpul reversibil de langa Fluviul Bucuriei

prin Anoston curg doua fluvii: fluviul bucuriei si fluviul tristetii, pe malurile carora cresc niste arbori de marimea unui platan inalt; pomii care cresc in lungul fluviului tristetii dau fructe inzestrate cu aceasta insusire:cine le mananca incepe numaidecat sa planga si isi va petrece in lacrimi tot restul vietii, pana cand va muri; in schimb cei ce cresc pe malul fluviului bucuriei dau cu totul altfel de roade: cel care le-a gustat se desparte de dorintele ce le-a avut mai inainte si, de i-a placut ceva, uita ce anume i-a placut, curand incepe sa intinereasca si isi traieste din nou anii scursi demult. lepadand varsta batranetii, el intra in floarea varstei, apoi ajunge tanar, se preface in adolescent, in copil si in cele din urma inceteaza cu totul sa mai existe- o poveste culeasa de kernbach dintr-o scriere antica.
care sunt fructele acestea care ne distrug viata si deschid poarta tristetii? e posibil ca primul plans sa ne insoteasca pana la sfrsitul vietii? altfel spus, e posibil ca, dupa ce plangem pentru prima oara, sa incetam sa mai fim fericiti?
pe de alta parte, bucuria se masoara intr-un timp relativ, reversibil? omul alege sacrificiul de sine pentru a-si retrai viata? se anuleaza ca individ, doar pentru a fi fericit?
nu stiu daca este o abordare buna, dar este singura care se iveste pe moment. ma gandesc la sacrificul parintilor, pentru bucuria copiilor...sa fie roadele pomilor de pe fluviul bucuriei roadele pantecelor noastre? nu, sunt sigura ca nu...trebuie sa fie tot o explicatie filosofica...oricum, acest mit imi aminteste de paradisul meu pierdut. de fapt, imi arata inca o data ca omul nu se asteapta ca viitorul sa il lumineze, stie ca drumul o sa fie tot mai greu. pe parcursul vietii, odata cu scurgerea anilor, asteptrile scad. in schimb, are trecutul, sau un anumit moment al trecutului, ca reper al fericirii depline. timpul reversibil ii permite sa se intoarca pentru a retrai totul. se spune ca atunci cand murim, avem ocazia de a ne revedea viata. sa fie acesta pretul mortii? ceva de genul: gata, ai fost iar copil, adolescent, tanar, acum e timpul saa mori...?
aberatii sau nu, miturile ne invata cum sa ne traim viata...trebuie doar sa le decodificam.

Desertul pentru totdeauna- un lisean iubit

imi pare rau de Paler. cand l-am citit prima oara nu stiam ca traieste. cand am aflat, mi-am si imaginat locul intalnirii. urma sa fie o intamplare...pe plaja, el sa fie acolo, eu sa-i am cartea in sacosa, sa-i cer un autograf si sa vorbim. sa-i spun cum lacrimez la vorbele lui. la gandurile lui. la citirea placerilor lui. a patimilor. a dorintelor. sa-i spun ca semanam. l-am intalnit. nu pe plaja, ci pe o scena. si i-am vorbit. iar el m-a ascultat. si m-a numit neverosimila. m-am speriat la inceput. dar am intels. nu mai credea in tineret. neverosimil insemna de fapt "de necrezut". nu e meritul meu. poate nici al colegelor mele,care se pot mandri toata viata cu aceasta lauda. este meritul lui. pentur ca ne-a inspirat. si si-a deschis viata pentru noi. am fost un pic dezamagita cand am aflat ca i-a fost frica de moarte. cand si-a marturisit frica. dezamagita nu de el. in nici un caz.a fost poate unul dintre ultimele sale momente de deschidere, de sinceritate, de ratiune. staim ca iubeste viata. si ca iluziile vietii de dincolo nu erau pentru el o certitudine...dezamagita de viata. de viata pe care o traim fara sa stim ce ne asteapta. si mie imi va fi frica. ma voi teme. poate chiar voi plange.
anul trecut, in ajunul bacului, am vrut sa-l sun sa-i urez la multi ani. imi trebuia doar putin curaj.nu l-am avut. aveam insa discursul pregatit. stiam sa ma scuz politicos pentru deranj, sa ma prezint, sa il fac poate sa zambeasca. acum regret. a fost ultima lui aniversare...anul acesta am renuntat la ideea intalnirii pe plaja. anul acesta nu i-am mai tinut cartea in sacosa...

"Probabil, sint lucruri pe care nu le voi dezvalui niciodata nimanui. Nici n-as sti sa le explic, de fapt. Cum sa explic, de pilda, prostia care mi-a trecut prin cap adineauri? Ca daca as fi trait intr-o vreme si intr-un loc unde se practica sclavia, si as fi fost sclav, n-as mai fi cunoscut spaima de timpul liber. Si spaima de plictiseala, cind nu stii cum sa iesi din golul in care aluneci. Un asemenea gind neserios mi-a putut veni numai din faptul ca suport greu, intr-adevar, momentele cind nu am nimic de facut." O. Paler.

asa, doar de dragul coincidentei: prin mici cautari pe google am facut o descoperire, eronata poate- acum, la 3 noaptea descopar ca numele fiului sau este alexandru...si ca el ii spunea sandu :)

DIN NEFERICIRE, SI MAREA A DEVENIT "TRECUT". NU MAI AM VOIE SA MERG LA MARE- O.PALER

am trait o moarte. am sperat intr-o inviere. am crezut nebuneste. am sovait...si am pierdut........
bunicul meu a murit. a murit nu ieri, pentru ca amintirea a reusit parca in 5 ani sa se mai estompeze. a murit alaltaieri. imi amintesc totul ca si cum ar fi fost...alaltaieri.asa ca am trait o moarte. prima de care ma temeam. si care s-a intamplat. cand am aflat m-am prabusit la pamant. si am incetat sa mai respir.
am sperat intr-o inviere. am sunat la tara. mi s-a confirmat. am cazut in genunchi. si m-am rugat. creadeam in Lazar. am sovait. m-am indoit de minuni. si am pierdut. seara l-am visat. in vis fusese doar un vis. dimineata speranta disparuse.
am scris acum cativa ani despre paradisul meu pierdut. despre copilarie. nu despre perioada in sine, caci insusi conceptul mi se pare cliseatic. mai ales ca atunci visam sa fiu ca acum. nu, nu la copilul Sandra. ci la tot ceea ce stiam ca am. de cand eram mica am stiut ca viata mea era perfecta. am stiut ca am totul atunci cand intr-adevar aveam totul. toate persoanele iubite erau langa mine. atunci eram eu copil. si acela a fost paradisul meu.
cred ca au trecut 9-10 ani de-atunci. imi amintesc o amintire. eram la tara. si stateam cu tataie si cu inca un batran. ei radeau. vorbeau si radeau. bateau in cuie niste rafturi. acum sunt amandoi morti. nimeni nu le va cunoaste vorbele. de cate ori vad rafturile ma cutremur................avem in urma o omenire muta...care a vorbit si care a ras...dar care nu mai este...
te iubesc tataie.

cred ca unul dintre lucrurile pe care le urasc la mine este ca sunt o Geamana tipica. Ma apuc cu entuziasm de idei care-mi par marete pe moment si le abandonez scarbita o saptamana mai tarziu. mai am ce-i drept idei de care nici nu ma ating, dar de care vorbesc cu acelasi entuziasm care a ajuns sa ma dezguste. de ce scriu asta? pentru ca sunt revoltata. revoltata pentru tot ceea ce am pierdut. ce am pierdut? ocazii. sute. mii. milioane.
cand eram mai mica, bunicul meu, eternul tataie- un cuvant a carui rostire imi umple ochii de lacrimi de fiecare data- a reusit sa faca o gafa care a ramas in istoria familiei ca un permanent prilej de buna simtire: cand mama mea a povestit ca are cativa gandaci de care nu poate scapa, indiferent de solutiile pe care le foloseste, tataie a intervenit spunand ca nu sunt cativa, ci sunt mii, milioane...au sfarsit amandoi prin a se simti jenati fata de persoana caruia i se povestea necazul cu gandacii.......asa si eu. simt ca nu am ratat doar cateva ocazii. ci sute. mii. milioane

You packed in the morning, I stared at the window and I struggled for something to say. You left in the rain without closing the door and I didn’t stand in your way… Now I miss you more than I missed you before and now where I’ll find comfort God knows. Cause you left me just when I needed you most.
Most every morning I stare at the window, I thing about where you might be…I’ve written you letters that I’d like to send if you were to send one to me. Cause I need you more than I needed you before and now where I’ll find comfort God knows. Cause you left me just when I needed you most. …
Katie

I almost forgot…hmm, what aging does to a man…I wanted to take a second, well, maybe 20, to talk about goran bregovic and sibiu. The event was fantastic, everybody was dancing, trying to sing along-just trying, cause all I managed was a la la la chi chi la- the market place was packed and the city, oh…at last something I can proudly recommend to a foreigner. So, there’s still time. Go. Visit. Enjoy.
By the way…a few weeks ago I received the worst compliment I could have withstand  : when being asked my age, the retarded moron retorted…”oh, you look great for your age”-gen: te tii bine la varsta ta. GOD…HAS THE WORLD GONE MAD? I’M 20. AND HAVING FUN!

da...well...hmm...that's all folks!!!...ooo, and this glorious picture :))))